Ați auzit vreodată de Cinder? Nu este un vulpoi obișnuit care fură găini sau se ascunde prin vizuini prăfuite. Nu, domnule! Cinder este un ninja. Poartă o mască de culoarea cerului de noapte, are o sabie de antrenament sculptată cu grijă din lemn de alun și, cel mai important, are o inimă care bate cu ritmul unei tobe de luptă. Cu blana lui de culoarea focului de tabără și lăbuțele negre ca și cum ar fi umblat prin tăciuni, Cinder se antrena în fiecare dimineață în Pădurea Șoaptelor.
„Tip-til, tip-til,” își șoptea el, sărind de pe o piatră pe alta. „Un ninja nu lasă urme. Un ninja este ca vântul... sau ca o frunză care cade într-o cană cu ceai.” Dar în acea dimineață, liniștea pădurii a fost sfâșiată de un sunet cumplit. Nu era un tunet, nici un cutremur. Era un... „Hrrr-Pshhh! Hrrr-Pshhh!” Pământul vibra sub pernuțele lui Cinder. Bum-bum! Vârful muntelui Echo Peak părea că vrea să decoleze. Cinder s-a oprit, cu urechile ciulite. Cineva — sau ceva — sforăia atât de tare încât făcea veverițele să cadă din copaci. „Ei bine,” a spus Cinder, ajustându-și masca albastră, „pare a fi o misiune pentru un vulpoi de elită.”
Cinder s-a apropiat de intrarea unei peșteri imense, unde întunericul părea să aibă propria lui viață. „Hrrr-Pshhh!” – sunetul a venit din nou, scoțând un nor de praf din gura peșterii. Majoritatea animalelor ar fi fugit mâncând pământul, dar Cinder și-a strâns centura de iarbă împletită și a scos sabia de lemn. „Curajul nu înseamnă lipsa fricii,” și-a amintit el lecția numărul unu, „ci să mergi înainte chiar dacă îți tremură mustățile.” Și mustățile lui Cinder tremurau faimos, vă spun eu!
Prima barieră? „Pânzele de Păianjen Fantomatice”. Erau lungi, lipicioase și atârnau din tavan ca niște degete de gheață. Cinder a făcut o tumbă spectaculoasă sub ele. „Hopa!” a strigat el în șoaptă când lăbuța lui cu stea albă a alunecat. Știați că pânzele de păianjen pot fi înfricoșătoare doar dacă te lași prins în ele? Cinder le-a tratat ca pe un parcurs cu obstacole de la Academia Ninja. Apoi, din întuneric, au apărut „Ochii Lucitori”. Zeci de puncte galbene care îl fixau. Cinder a înlemnit. Inima îi făcea „tic-tic-tic” foarte repede. Dar, când s-a apropiat cu sabia ridicată, a realizat: nu erau monștri, ci doar ciuperci bioluminiscente care creșteau pe pereți și făceau cu ochiul luminii slabe. „Puf!” a pufnit el, simțindu-se puțin caraghios.
Pe măsură ce înainta, sforăitul a devenit asurzitor. Zidurile peșterii vibrau: „BUM-BUM!” Cinder a ajuns într-o cavernă uriașă și acolo l-a văzut. Nu era un dragon, nici un monstru de noroi. Era un Gigant-de-Nori, dar unul mititel... adică, mititel pentru un gigant, cam de mărimea unei case cu două etaje. Îl chema Groggy. Groggy căzuse probabil dintr-un nor pufos în timpul somnului și acum zăcea pe un pat de stânci ascuțite, cu capul sprijinit de o piatră colțuroasă care îi intra direct în ceafă. Sărmanul de el! Dormea atât de prost încât sforăitul lui era de fapt un strigăt după ajutor. În loc să-l atace, Cinder și-a pus sabia înapoi în centură. „Un ninja știe că cea mai mare victorie este cea în care nu trebuie să lupți,” a cugetat el.
Cinder a început misiunea secretă: Operațiunea Pernă Moale. Cu agilitatea lui de vulpe, a alergat afară și a adunat brațe întregi de mușchi verde și ferigi mătăsoase, „catifelate ca urechile unei zâne”. A intrat și a ieșit de zeci de ori, cărând plantele până când a construit un morman uriaș lângă capul gigantului. Apoi, cu o mișcare ninja de mare precizie — „Șup!” — a împins perna improvizată sub ceafa lui Groggy, exact în momentul în care acesta se întorcea de pe o parte pe alta.
Liniște. O liniște atât de dulce încât puteai auzi o furnică tușind. Groggy a scos un oftat lung, de data asta melodios, și a deschis ochii—doi ochi mari cât niște lacuri albastre. „Cine a stins fierăstrăul?” a întrebat gigantul, frecându-se la ochi. Când l-a văzut pe micul Cinder cu masca lui albastră, Groggy a zâmbit, un zâmbet care a luminat întreaga peșteră. „Tu ai făcut perna asta? Mă dureau norii de atâta piatră.” Cei doi au petrecut restul după-amiezii povestind. Groggy era doar un copil rătăcit care nu știa drumul înapoi spre cer, iar Cinder, folosindu-și simțul de orientare, l-a condus pe cea mai înaltă creastă a muntelui, unde norii treceau aproape de firele de iarbă.
După ce Groggy s-a urcat înapoi pe un nor pufos, trăgându-l după el ca pe o scară de vată, Cinder a rămas singur pe munte. S-a uitat la sabia lui de lemn și la lăbuța lui cu steaua albă. Știa acum că a fi un ninja nu înseamnă doar să fii invizibil, ci să vezi suferința acolo unde alții văd doar un monstru care sforăie. S-a întors acasă cu pași ușori, iar pădurea îi șoptea de data asta în semn de respect. Și uite așa, totul s-a terminat exact cum trebuia: cu un munte liniștit și un vulpoi care a adormit fără să scoată nici măcar un „Pshhh!”.