A fost odată ca niciodată o bufniță albă și pufoasă pe nume Luna. Luna nu era o bufniță obișnuită. Ea purta o pălărie de vrăjitor, albastru-închis, plină de steluțe argintii, și o pereche de ochelari rotunzi pe năsucul ei mic. Știi ce făcea ea în fiecare noapte? Stătea în biblioteca ei din Stejarul cel Bătrân și citea cărți despre mistere.
Într-o noapte, când luna strălucea ca o farfurie mare de lapte, s-a auzit un sunet ciudat. Foș-foș! Foș-foș! Veneat de jos, de sub frunzele uscate de pe pământ. Luna s-a oprit din citit. „Oare ce să fie?” a șoptit ea, așezându-și ochelarii mai bine. Foș-foș! Suna ca un monstruleț flămând sau ca un gigant care pășește prin pădure. Inima Lunei a făcut Tica-tac, tica-tac!, dar ea era o detectivă curajoasă. Tu ce crezi, s-a speriat Luna? Puțin, dar curiozitatea era mai mare!
Luna și-a desfăcut aripile moi și, cu un foșnet ușor, a zburat jos de pe creangă. Buf! A aterizat pe pământul acoperit de frunze aurii. S-a apropiat încet, cu pași micuți: Tip-tap, tip-tap. Sunetul devenea tot mai tare. Foș-foș! Deodată, un morman de frunze a început să se miște. Luna a ridicat o aripă și, cu multă grijă, a dat la o parte frunzele. Dar, ce să vezi? În loc de un monstru mare și fioros, acolo era... un ghemotoc de țepi!
Era Puf, un arici mic-micuț, care tremura tot. Puf nu era deloc înfricoșător. Din contra, ochii lui negri erau plini de lacrimi. „Luna, ajută-mă!” a scâncit el. „Mi-am pierdut pălăria de somn, cea albastră cu norișori. Fără ea, mi-e frică de visele urâte și nu pot să dorm!” Sărmanul Puf, el era cel care făcea tot acel zgomot „fioros” în timp ce căuta disperat prin frunze. Ghicești ce a făcut Luna?
Luna i-a zâmbit cald și i-a mângâiat țepii cu vârful aripei. „Nu te teme, Puf! Suntem o echipă de detectivi acum.” Ea și-a folosit ochii mari și ageri, care vedeau prin întuneric ca prin sticlă. S-a uitat în stânga, s-a uitat în dreapta, până când... Sclip! Ceva albastru se agățase de o tufă de mure. Cu un zbor rapid și elegant, Vuv!, Luna a recuperat pălăria moale și i-a așezat-o lui Puf pe căpșor.
Puf a căscat lung, s-a cuibărit în frunze și a adormit imediat, visând la câmpuri de păpădii. Luna s-a întors în biblioteca ei, înțelegând un lucru foarte important: uneori, cele mai „înfricoșătoare” sunete vin de la cineva mic care are nevoie de un prieten. Și uite așa, în pădurea liniștită, totul a fost bine, iar Luna și-a continuat lectura sub lumina stelelor. Noapte bună, mici detectivi!