A fost odată ca niciodată o bufniță albă și pufoasă, pe nume Luna. Luna locuia într-un copac-bibliotecă și era foarte mândră de pălăria ei de vrăjitor, albastră ca miezul nopții, presărată cu stele argintii. Pe năsucul ei mic, purta o pereche de ochelari rotunzi care o ajutau să vadă chiar și cele mai fine litere din cărțile ei vechi. Într-o seară, în timp ce Luna își aranja penele fine, un vânt poznaș a suflat dintr-odată: „Vâjjj!”. Și, ce să vezi? I-a smuls pălăria de pe cap!
Pălăria s-a rotit în aer și a căzut drept în mijlocul Grădinii Florilor de Noapte, un labirint uriaș unde florile înfloresc doar la lumina lunii. „O, nu!” a suspinat Luna, aranjându-și ochelarii cu o gheruță. Labirintul arăta puțin cam... fioros. Umbrele erau lungi, iar tufele se mișcau „Fâș-fâș!” ca și cum ar fi fost vii. Dar Luna știa că trebuie să fie curajoasă.
A coborât din copac cu un zbor silențios. „Flaf, flaf!” făceau aripile ei moi. Când a intrat în labirint, crengile păreau să se înalțe până la cer. „Troosc!” s-a auzit o crenguță sub picioarele ei. Luna s-a oprit. În fața ei, o umbră uriașă și neagră se clătina amenințător. „E un monstru?” s-a întrebat ea, inima bătându-i „Tic-tac, tic-tac!”. Dar Luna s-a uitat mai bine prin ochelarii ei magici. A clipit de două ori și a văzut: nu era un monstru, ci doar o floarea-soarelui uriașă care dormea la lumina lunii. „Puf!” a pufnit Luna, zâmbind.
Pe drum, niște vrejuri jucăușe au încercat să-i gâdile burtica albă, dar Luna a zburat puțin mai sus. „Huhu!” a strigat ea veselă. În centrul labirintului, pe o floare argintie ce strălucea ca un beculeț, stătea pălăria ei. Luna a înfăşcat-o cu ciocul și a pus-o repede pe cap. „Șup!” – acum totul era la locul lui.
Zburând înapoi spre casă, Luna a realizat că lucrurile par înfricoșătoare doar până când le privești cu atenție. Cu pălăria pe cap și ochelarii pe nas, s-a cuibărit în biblioteca ei caldă. Și uite așa, noaptea s-a transformat dintr-o aventură cu umbre într-un vis pufos și plin de stele. Somn ușor, micuță Luna!