A fost odată ca niciodată, sus, tot mai sus, unde cerul nu se termină niciodată și unde luna își spală fața în razele soarelui, o fetiță-stea pe nume Nova. Și ce fetiță minunată era ea! Nova avea părul lung, lung, de culoarea violetului închis, iar în pletele ei străluceau constelații întregi. Când făcea un pas, rochia ei de catifea albastră scânteia ca miile de licurici. Puf! Poc! Scântei de praf de stele cădeau din buzunarele ei ori de câte ori se învârtea.
Nova iubea casa ei din nori, dar uneori se simțea puțin singură în tăcerea rece a spațiului. Într-o seară, privind spre Pământul cel verde și albastru, a simțit un miros dulceag, purtat de un vânt rătăcit. Era parfumul florilor. „O, ce minune!” a șoptit ea cu ochii ca luna plină. „Vreau să fac o grădină în stele ca să miroasă și cerul a primăvară!” Și uite așa, Nova a alunecat pe o rază de lună, direct spre Pământ. Știi cum a făcut? Ca un tobogan uriaș! Zdup!
A ajuns într-o vale ascunsă, numită Valea Șoptitoare. Dar, vai! Pământul nu era așa cum și-a imaginat. Iarba era uscată, iar florile stăteau cu capul plecat. Nova a văzut un arici morocănos pe nume Barnaby, care păzea o floare mică și ofilită: Crinul-Lunii. „Pleacă, fetiță-stea!” a mormăit Barnaby. „Aici nu e loc de joacă. Florile mele au sete și nu mai au putere să facă semințe.”
Nova nu s-a supărat. Ea știa că mânia e uneori doar tristețe deghizată. S-a apropiat cu hăinuța ei scânteietoare și a întrebat: „Cum pot să ajut?” Dar vântul a început să sufle tare. Vâjjj! Vâjjj! Voia să-i fure praful de stele! Nova s-a ghemuit și și-a dat seama că nu poate doar să ia frumusețea Pământului, ci trebuie să ofere ceva în schimb. Știi ce a făcut? A scos micul ei săculeț cu praf de stele și a început să presare argint peste rădăcinile florilor.
„Uite așa, un pic de sclipici pentru rădăcini mici!” spunea ea ritmat. Apoi, a chemat o mică ploaie folosind o stropitoare făcută din coada unei comete. Pic-pic, pic-pic! Apa sclipitoare a trezit pământul. Floarea lui Barnaby și-a ridicat capul și, dintr-odată, s-a auzit un sunet dulce: „Mmm-hmm!” Erau semințele care fredonau de fericire. Barnaby ariciul a zâmbit (ceea ce e foarte greu pentru un arici morocănos) și i-a întins Novei câteva semințe prețioase. „Ia-le, Nova. Ai inima bună. Adu cerul la viață!”
Nova a adunat semințele în săculețul ei de mătase și, cu un fâlfâit de rochie, s-a ridicat înapoi spre stele. Sus, în grădina ei cosmică, a săpat gropițe în nori pufoși și a plantat amintirile verzi ale Pământului. A suflat peste ele cu dragoste și... Poc! Sparkle! Bloom! Din întunericul rece au răsărit flori colosale de lumină care miroseau a vanilie și a ploaie proaspătă.
Și de atunci, dragul meu ascultător, când te uiți noaptea la stele și vezi că unele scânteiază mai tare, să știi că nu sunt doar luminițe. Sunt petalele grădinii Novei care se deschid sub mângâierea lunii. Iar Nova, fetița cu păr de constelații, ne face cu mâna de sus, amintindu-ne să avem grijă de fiecare fir de iarbă de aici, de jos. Și uite așa, totul s-a terminat cu bine, într-un parfum de stele și flori.