A fost odată ca niciodată, chiar în inima Pădurii Fermecate, o fetiță care nu era făcută din pământ și apă, ci din lumină de stele. Numele ei era Nova. Nova avea o rochie care strălucea ca cerul de la miezul nopții și un păr lung, violet, în care se vedeau mici constelații sclipind. Te poți imagina cum e să ai stele chiar în păr? Ce minunat!
Într-o dimineață, Nova a observat ceva ciudat. Pădurea era mult prea liniștită. Iepurașii uitau să mai țâșnească prin iarbă, iar veverițele moțăiau pe crăci, în loc să se întreacă. „Of, of,” a șoptit Nova, „prietenii mei au devenit cam leneși. Au nevoie de puțin avânt, de puțină energie!” Și știi ce s-a gândit ea? Că cel mai bun mod de a te simți fericit este să te miști, să alergi și să simți vântul prin urechi!
Nova a scos din buzunărașul ei o punguță plină cu praf stelar argintiu. Puf! A aruncat un pumn de sclipici pe poteca întunecată. Apoi încă unul. Šup! Pe pământ au început să apară săgeți strălucitoare, zigzaguri vesele și „Cercuri de Super-Viteză”. Pădurea arăta acum ca o pistă de curse magică sub lumina lunii. „Veniți, prieteni!” a strigat ea. „Să scoatem bicicletele și trotinetele!”
Dar, stai așa! Nu toată lumea era curajoasă. Barnaby, un bursuc bondoc și cam pufos, stătea deoparte. „E prea întuneric și mi-e teamă să nu cad,” mormăi el. Iar Mipa, o șoricuță mică-mică, tremura lângă roata ei: „Sunt prea mică pentru drumul ăsta mare și strălucitor.” Tu ai simțit vreodată că ceva e prea greu la început? E normal, dar Nova știa un secret.
Ea s-a apropiat de Barnaby și a atins ghidonul bicicletei lui cu un deget sclipitor. Ting-aling! Clopoțelul a început să sune ca o melodie veselă. „Nu trebuie să fii cel mai rapid, Barnaby,” i-a șoptit ea. „Trebuie doar să începi!” Nova a început să plutească ușor pe lângă el. Whoosh! Barnaby a prins curaj. A început să pedaleze: Vrum, vrum! Roțile lui lăsau în urmă dâre de lumină.
Mipa, văzându-l pe bursuc, și-a luat inima în dinți. „Uită-te la mine!” a chiuit ea, trecând ca o săgeată pe lângă un stejar bătrân. Zip! Nova zbura alături de ei, încurajându-i cu râsul ei cristalin. „Bravo, Mipa! Hai, Barnaby! Mai repede, mai vesel!”
În scurt timp, toată pădurea era plină de viață. Bufnițele s-au trezit și ele și făceau galerie, iar broscoiul cel morocănos a început să sară de bucurie: Oaaa-p! Oaaa-p! Aerul era plin de râsete și de clinchetele clopoțeilor magici. Animalele au simțit cum inimile lor încep să bată cu putere, iar oboseala a dispărut ca prin farmec. Mișcarea le făcuse inimile să strălucească la fel de tare ca rochia Novei!
Când cursa s-a terminat în Luminișul Mușchiului Moale, toată lumea era obosită, dar atât de fericită! Nova a privit spre prietenii ei și a zâmbit. Praful ei de stele desenase nu doar un traseu, ci și multe zâmbete pe fețele lor pufoase. Și uite așa, în Pădurea Fermecată, mișcarea a devenit cel mai frumos joc, iar somnul de după a fost cel mai dulce din lume. Noapte bună, mici campioni!