La poalele Muntelui Aether, Ryu privea cu o sprânceană ridicată spectacolul din jurul său. Târgul de Magie era plin de vrăjitori care făceau să plouă cu petale de trandafiri sau care transformau apa în vin spumant. Părul său albastru-electric scânteia sub soare, în timp ce el își potrivea brățările de piele pe antebrațe. În fața lui stătea Difuzorul de Presiune Mag-Tech, o mașinărie ciudată plină de roți dințate și circuite, pe care ceilalți o considerau o simplă jucărie inutilă.
„Ryu, dragul meu, tot cu fiarele astea ruginite te ocupi?” îl ironiză Vesper, un vrăjitor al flăcărilor care purta o robă mult prea lungă. Vesper flutură din mână, creând o pasăre de foc care se risipi imediat în scântei. Ryu nu se lăsă intimidat. Simțise vibrațiile din pământ toată dimineața. În timp ce alții căutau aplauze, el urmărea acele presiunii de pe cadranul aparatului său. Știința nu mințea niciodată, chiar dacă era învelită în mantia magiei.
Dintr-odată, pământul se zgudui cu o furie care reduse la tăcere orice râset. Muntele Aether nu mai scotea doar fum, ci scuipa lavă infuzată cu minerale anti-magice, o substanță violet care anula orice descântec de protecție. Vrăjitorii de elită încercară să ridice bariere, dar vrăjile lor se sfărâmau ca sticla la contactul cu magma. Panica se instală instantaneu. Ryu știa că doar legile termodinamicii, combinate cu o structură mecanică solidă, puteau opri dezastrul iminent.
„Trebuie să eliberez presiunea din nucleu!” strigă Ryu, trăgând de manetele difuzorului său. Dar când să activeze inima mașinăriei, un zgomot de sticlă spartă îi îngheță sângele. Vesper, într-o încercare arogantă de a „purifica” zona, lovise din greșeală cristalul principal de putere al lui Ryu cu o sferă de foc. Fără acea sursă de energie, aparatul era doar un morman de metal mut. Magma violetă se revărsa acum spre porțile orașului, topind totul în cale.
Ryu nu avea timp de disperare. Alergă printre tarabele răsturnate până la Gilda, o negustoreasă agitată care vindea componente rare. „Gilda, am nevoie de un miez de cuarț și conductori de cupru, acum!” Negustoreasa, îngropată sub mătăsuri și amulete, îi aruncă o cutie cu piese de schimb. „Ia tot ce vrei, Ryu, dar grăbește-te! Lava aceea nu ține cont de prețuri!” Cu brațele pline de piese, băiatul se întoarse spre mașinăria sa avariată.
Mâinile lui Ryu zburau peste circuitele arse. Transpirația îi curgea pe frunte, udându-i semnul în formă de fulger care îi marcase destinul încă de la primul experiment eșuat. Trebuia să improvizeze o conexiune nouă. „Dacă nu am cristal, voi folosi electricitate statică și mana pură,” mormăi el. Era o combinație riscantă, capabilă să explodeze, dar logica îi spunea că era singura șansă. Mulțimea fugea în spate, lăsându-l singur în fața râului de foc.
Un moment de îndoială îl lovi când văzu cât de aproape era lava. Vesper și ceilalți maeștri erau deja departe, strigându-i să abandoneze. „E doar o mașină, Ryu! Nu poți opri muntele cu șuruburi!” Dar Ryu știa că inovația cerea curaj. Își aminti de toate nopțile petrecute studiind presiunea fluidelor. Nu era vorba doar despre metal, ci despre înțelegerea lumii la un nivel pe care magia pură îl ignora cu desăvârșire.
Într-un gest disperat, Ryu își atinse semnul de pe frunte de borna principală a difuzorului. Cicatricea sa, un conductor natural de energie reziduală, deveni puntea de legătură. Un curent electric albastru țâșni din corpul său direct în inima aparatului. Difuzorul prinse viață cu un mârâit metalic, iar supapele începură să se deschidă cu un șuierat asurzitor. Presiunea vulcanului era acum redirecționată prin conductele mecanice ale lui Ryu, răcindu-se brusc.
Lava violetă, care păruse de neoprit, începu să se întărească, transformându-se într-o rocă neagră și lucioasă chiar înainte de a atinge primele case. Difuzorul vibra atât de tare încât părea că se va dezmembra, dar Ryu nu îi dădu drumul. Controla fluxul de energie cu o precizie matematică, forțând natura să asculte de designul său. Treptat, muntele se liniști, iar bubuiturile din adâncuri se preschimbară într-un tors domol de fiară adormită.
Când soarele începu să răsară, Ryu stătea pe creasta proaspătă de obsidian, ștergându-și funinginea de pe frunte. Orașul era salvat, iar mașinăria lui, deși fumegândă, reușise imposibilul. Membrii Consiliului se apropiară tăcuți, privind cu respect la băiatul cu părul albastru care demonstrase că știința și magia pot dansa împreună. Ryu zâmbi obosit; viitorul regatului nu mai era doar o chestiune de descântece, ci una de circuite, curaj și o viziune nouă.