A fost odată ca niciodată un drăguț de dragon pe nume Zog. Zog era de un verde-smarald strălucitor, exact ca iarba proaspătă după ploaie. Avea burtica rotundă, năsucul moale și niște aripioare atât de mici, că făceau mereu „fâlf-fâlf-fâlf” când mergea prin poiană. Hop-țop! Zog sărea vesel printre păpădii, căutând pietricele sclipitoare pentru trăistuța lui de piele.
Dar, deodată, Zog s-a oprit. Sssist! A auzit ceva. Din iarba foarte, foarte înaltă, se auzea un plânset mititel: „Snuiff-sniff! Ajutor-ajutor!”. Cine crezi că era acolo? Zog s-a aplecat și, printre firele uriașe de iarbă, a văzut trei pui de arici, rotunzi ca niște gogoloșe cu ace. Se rătăciseră! Pentru niște arici atât de mici, iarba era ca o junglă uriașă și deasă. „Nu vă temeți!”, a spus Zog cu vocea lui caldă. „Sunt Zog, Dragonul Detectiv, și vă voi ajuta să ajungeți acasă!”
Zog a băgat lăbuța în trăistuță și a scos cea mai mare comoară a sa: o Lupă Magică. Când Zog se uita prin ea—Zoom!—totul devenea uriaș și clar. O buburuză mică părea acum un autobuz roșu și vesel, iar picăturile de rouă străluceau ca niște diamante. „Gata, echipa! Urmați-mă!” a strigat el. Puii de arici s-au încolonat cuminți în spatele cozii lui lungi, care se legăna ușor, „măturând” drumul.
Dar, atenție! Deodată, vântul a început să sufle: Whoosh! Iarba s-a clătinat și toate urmele au dispărut. „Unde e drumul?” s-au întrebat micuții arici, tremurând puțin din năsucuri. Zog nu s-a speriat. El a pus lupa aproape de pământ. „Uite o pistă!” a strigat el. Printr-o lentilă, a văzut un fir de iarbă culcat la pământ și o bobiță de pădure turtită. „Pe aici!”
Au mers ei „puf-puf-puf” prin pădurea de păpădii, până când Zog a zărit prin lupă ceva roșu în depărtare. „O ciupercă! Este ciuperca de lângă casa voastră!”. Zog a început să alerge încet, cu aripioarele fâlfâind de bucurie: „Vâjjj!” Puii de arici fugeau și ei cât îi țineau piciorușele scurte, chiuind de fericire.
Și chiar acolo, sub un buștean vechi și călduros, îi aștepta Mama Arici. Ce bucurie! Mama Arici i-a dat lui Zog o „îmbrățișare de detectiv”. A fost un pic înțepătoare, dar tare, tare caldă. Zog a zâmbit, iar inima lui strălucea mai tare decât inelușul auriu de pe coadă. Chiar dacă aripile lui erau prea mici ca să zboare sus în cer, ochii lui erau perfecți pentru a vedea lucrurile mici și importante.
Soarele a început să apună, iar micul dragon s-a îndreptat spre casă, mulțumit. Și uite așa, totul s-a terminat cu bine, iar Zog a adormit visând la următoarea aventură printre firele de iarbă. Noapte bună, micule detectiv!